Din cele mai vechi timpuri Marea Neagră a constituit o cale de legatură prin intermediul căreia populaţia baştinaşă din regiunile pontice a intrat în contact cu cultura miceniană. Începând din sec. al VIII-lea î.e.n. pe ţărmurile Mării Negre coloniştii greci (care o numeau Pontul Euxin) au întemeiat un număr de oraşe (Phanagoria, Kimmerike, Apolonia Pontica, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia, Chersones, Theodosia, Panticapaion, Dioscurias, Phasis, Trapezunt, Sînope, Heracleea Pontica, etc.) care au avut un important rol economic, politic şi cultural contribuînd la grăbirea procesului descompunerii comunei primitive la triburile locale. După expediţia lui Pericle în Pont (437 i.e.n.) un rol preponderent în viaţa economică a bazinului Mării Negre l-a avut oraşul Atena.

        Mai târziu, în anul 88 î.e.n. regele Pontului, Mitriade al VI-lea, Eupator, devenise cârmuitorul sau aliatul tuturor triburilor şi popoarelor din jurul Mării Negre (cu exceptia Bitiniei), reprezentând o ameninţare serioasă pentru influenţa romană în Orient. La mijlocul secolului I î.e.n., Burebista, conducătorul statului dac începator, şi-a întins stăpânirea asupra ţărmului stâng al Mării Negre, cuprins între Nistru si Apollonia Pontica. Dobrogea a fost cucerita de romani si inclusa în provincia Moesia în anul 46 e.n. Orasele de pe litoralul dobrogean al Mării Negre (Callatis, Tomis si Histria) au intrat astfel în stapânirea Romei, cunoscand o noua perioada de înflorire economica si culturala (perioada romană).

       Dominatia romană în bazinul Mării Negre a fost continuata de cea romano-bizantina (în secolele IV - VII e.n.), care, pentru a-si mentine stapanirea drumurilor comerciale din Marea Neagra, a trebuit sa înfranga rivalitatea statului iranian al Sasanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor rusi. Dupa cucuerirea Constantinopolului de catre cruciatii apuseni (1204), pe litoralul de sud al Mării Negre a aparut Imperiul de la Trapezunt. Din aceeasi perioada a început si patrunderea negutatorilor genovezi si venetieni, care pana la cucerirea turceasca si-au instituit monopolul comercial în bazinul Mării Negre.

         La sfarsitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea, Marea Neagra constituia hotarul estic al Moldovei si al Tarii Romanesti. Dupa caderea Caffei, trecerea Crimeei sub suzeranitatea turceasca (1475) si caderea Chiliei si a Cetatii Albe în mana turcilor (1484), aproape întreg litoralul Mării Negre se afla în stapanirea Imperiului Otoman. În urma razboaielor ruso-turce dîn secolele XVIII - XIX, stapanirea turceasca s-a restrans continuu, pana ce, în urma primului razboi balcanic, în 1912, stapanirea asupra tarmurilor Mării Negre de catre statele riverane a capatat aproximativ configuratia actuala.   

        Primele cercetari făcute asupra ţărmurilor Mării Negre datează din anul 1696. Ele au fost conduse de marinarii ruşi de pe nava “Krepost”. În anul 1701, pe timpul ţarului Petru I, se întocmeşte prima hartă rusă a Mării Negre, în care sunt menţionate şi adâncimile din jurul Crimeei şi Bosforului.

         În 1771, amiralul rus A. N. Seneavîn alcătuieşte o hartă a Peninsulei Kerci şi a Mării Azov, iar în 1799, în urma cercetării amănunţite a regiunilor de vărsare ale fluviilor Nipru, Nistru şi Dunăre, se întocmeşte primul atlas al părţii de nord a Mării Negre, de către I. Billings.